|
"Ce Citate..." |
|
"Ma indoiesc ca stelele sunt de foc,
Ma indoiesc ca soarele se misca,
Ma indoiesc ca adevarul poate fi minciuna,
Dar niciodata nu ma indoiesc ca iubesc!"
...more
William Shakespeare |
|
|
"Si cine stie daca vorbirea n-a fost la inceput poezie? In orice caz, pe planul esentelor, vorbirea este, la inceput, poezie. Si astfel, din nevinovatie si risc, din temporalitate si extratemporal, din destinatie omeneasea prin excelenta, esenta poeziei e dezvaluita.
Esenta poeziei constã, în cuvînt. Dar ce este cuvîntul? E mai mult decît vorbire; e convorbire, comunicare. Asadar problema se adînceste: ce este cuvîntul, devine – ce transmite cuvintul.
Orice act creator este actul cuiva, iar momentul creatiei e de o desãvîrsitã intimitate. Numai cineva stie; ceilalti vor învãta.
Poezia e un act de supunere. Esenta poeziei apare atunci în actul de-a asculta, de a primi un mesaj, de a te supune cuvîntului în asa fel încît sã nu-l mai rostesti: sã se rosteascã. Stã în esenta poeziei de-a face la limitã pe Dumnezeu sã vorbeascã limba neamului tãu. Pe Dumnezeu sau îngeri. Nu rezistã lui Dumnezeu – spunea Rilke – asa cum nu rezistã pãmîntul primãverii care vine.
|
_______________________________________________________
Ce curios e raportul acesta de intimitate prin care prinzi esenta poeziei! E intimitatea realizatã de tensiunea în care te afli cu altceva. Desãvîrsitã este, de pildã, intimitatea în care te aseazã cu celãlalt dusmãnia; cãci doi dusmani se cautã, se cunosc, se simt ca fete ale aceluiasi act. La fel se întrepãtrund sclavul si stãpînul în actele lor de viatã. Iar dacã poezia e formã de supunere, de sclavie, esenta ei îti e perceptibilã tocmai prin consimtire. Prin pierdere. Si nimeni nu se pierde mai bine ca omul tînãr. E omul care-si apartine cel mai putin, desi vorbeste la persoana I cel mai mult. E subiectiv si în acelasi timp impersonal. De aceea el are mai lesne decî oricine accesul la esentã. E atît de rãpit lumii, încît pãseste, parcã, din esentã în esentã.
|
Omul tînãr nu stie calea cãtre. Îi cunoaste mai ales tinta, se aseazã direct în ea. Fatã de omul matur, care cunoaste mai ales cãile, mijloacele, tehnica – omul tînãr stie dintr-o datã totul. Dar paradoxul îndeletnicirilor omenesti este cã acela care stie totul stie mai putin decît acela care stie numai ceva. Cu aceasta ne terorizeazã oamenii bãtrini: cu putinul, pe care-l stiu, în schimb, bine. Si cu aceasta îi terorizãm noi: cu esentele – pe care insã le stim prost. Dacã ar putea îmbãtrîni cineva fãrã sã piardã contactul nostru cu esentele! Si sunt într-adevãr cîtiva cari asa îmbãtrînesc; iar pe aceia omul tînãr si-i recunoaste ca învãtãtori. Dar de cele mai multe ori oamenii îmbãtrînesc prost; îmbãtrînesc pierzînd, nu înglobînd. A rãmas la fiecare rãscruce de drumuri cîte ceva: ici constiinta unicitãtii neamului sãu, dincolo absolutul religios; ici încrederea în om (fiindcã el cunoaste pe oameni nu pe om) altãdatã încrederea în sine, (fiindcã se cunoaste ca persoanã, nu ca subiect impersonal. Iar peste tot, la fiecare pas, aproape, îl pãrãseste poezia.
|
|
Poezia omului matur este, cîteodatã, posibilã. Poezia omului tînãr este o permanentã. Singur omul tinãr locuieste în chip poetic pãmîntul cum spunea Hölderlin. E adevãrat, nu el scrie poemele cele mari. Dar poezia nici nu trebuie întotdeauna scrisã."
Constantin Noica - Istoricitate si Eternitate,
Editura Capricorn, Bucuresti, 1989
Copyright Photo: Gabriel Balanescu
|
_______________________________________________________
|
|
|
